Deşi au trecut mai bine de două decenii de la prăbuşirea URSS, care a marcat şi dispariţia echilibrului de forţe existent între Occidentul liberal şi Răsăritul comunist, societăţile postcomuniste mai păstrează o puternică inerţie de gândire la nivelul discursului public, al exerciţiului academic şi al bătăliilor politice locale, cantonându-se mintal într-o paradigmă defunctă de-a binelea. Şi dacă în momentul despărţirii de trecutul sovietic negarea lui şi bascularea spre Occident era firească pentru nivelul de percepţie a unor fenomene globale reduse la dihotomia comunism-liberalism (model marxist-societate democratică), momentul actual reclamă realizarea unui salt intelectual major, care ne-ar scoate din fundătura unei percepţii marginale a noilor realităţi geopolitice.

Reevaluarea şi reformularea abordărilor noastre asupra noilor realităţi se impune cu o acuitate şi mai presantă în faţa unor riscuri reale de transformare a ţării noastre într-o colonie intelectuală, politică şi economică a unor forţe din exterior, care controlează discursul mondial şi impun propriile modele de gândire şi de organizare a lumii, aflate într-o contradicţie flagrantă cu interesele noastre naţionale. Intelectualii de vârf din diverse ţări ale lumii caută să pătrundă în esenţa proceselor globale din ultima vreme, să formuleze o replică viabilă tendinţelor de instaurare a „noului imperiu planetar”. Efortul academic al exponenţilor elitelor naţionale din diverse ţări este îndreptat spre cristalizarea unor noi concepte ideologice, politice şi geopolitice, care să asigure perpetuarea diversităţii lumii şi, implicit, salvgardarea entităţilor naţionale de noua sclavie.

Printre gânditorii de marcă ai acestei constelaţii internaţionale de intelectuali sunt francezul Alain de Benoist, italianul Claudio Mutti, românul Ilie Bădescu, rusul Aleksandr Dughin şi atâţia alţii. Ei formează o familie spirituală reunită sub semnul Tradiţiei, al valorilor naţionale perene, al conservatorismului, al ataşamentului total faţă de Creştinism ca realitate mistică şi ca matrice culturală. Universitatea Populară de la Chişinău, care se pliază pe aceeaşi direcţie de gândire, şi-a propus să aducă în atenţia celor care îi frecventează cursurile, mediului ştiinţific şi educaţional, presei, tuturor celor care tind să iasă din tiparele comune, măcar o parte din valorile produse de figurile emblematice ale gândirii contemporane.

La 17 iunie anul trecut l-am avut ca oaspete pentru prima oară la Chişinău pe distinsul profesor de la Moscova Aleksandr Dughin. Am convenit atunci cu domnia sa şi am anunţat public despre intenţia de a traduce cartea lui „A patra teorie politică”. Iar la 16 ianuarie anul curent a şi avut loc lansarea acestei cărţi, apărute în română şi rusă sub egida Universităţii Populare. Spuneam în vara anului trecut că lucrarea respectivă consună perfect şi este complementară altei cărţi a aceluiaşi autor, şi anume „Teoria lumii multipolare”, apărută pentru prima oară la Moscova în 2012. Această carte este deja tradusă într-o serie de limbi de circulaţie internaţională. Acum a sosit momentul să o avem şi în limba română, astfel încât cititorii din Republica Moldova şi din România să poate avea acces la această viziune de organizare a spaţiului planetar de o actualitate de prim ordin. Teoria lumii multipolare ca model de supravieţuire spirituală, politică şi economică, de apărare a identităţii naţionale a fiecărui popor, ca formulă de reorganizare a relaţiilor internaţionale pe principiul echilibrului de forţe la scară mondială între diverse spaţii civilizaţionale reprezintă acel model de remodelare a arhitecturii geopolitice, asupra căreia ar trebui să se aplece şi elitele de la noi.

Aşadar, începem publicarea unor fragmente din „Teoria lumii multipolare” de Aleksandr Dughin. O vom face cu regularitate până la finalizarea traducerii. După care va urma editarea în limbile română şi rusă a volumului respectiv, lansarea lui publică şi, fireşte, continuarea efortului de creare a unui puternic curent de opinie axat pe Tradiţie, pe Ortodoxie, pe conservatorism şi pe solidaritatea naţională, dar şi civilizaţională în cadrul unor spaţii mult mai vaste, în interiorul cărora trebuie să-şi găsească un loc onorabil şi ţara noastră.

CAPITOLUL 1. MULTIPOLARITATEA: DEFINIREA NOŢIUNII ŞI DELIMITAREA SENSURILOR

Preambul
Din punct de vedere strict ştiinţific nu există o Teorie a Lumii Multipolare (TLM)1. Este imposibil să o găsim printre teoriile clasice şi paradigmele Relaţiilor Internaţionale (RI)2. La fel de inutil ar fi să frunzărim şi cele mai noi teorii postpozitiviste. Aceasta nu este elaborată până la capăt nici în domeniul cel mai elastic şi sintetic, cum este cel al cercetărilor geopolitice, care conştientizează la tot pasul ceea ce rămâne în afara atenţiei în Relaţiile Internaţionale sau este tratat prea tendenţios.

Cu toate acestea, tot mai multe lucrări dedicate politicii externe, celei mondiale, geopoliticii şi propriu-zis Relaţiilor Internaţionale sunt dedicate multipolarităţii. Din ce în ce mai mulţi autori caută să pătrundă şi să descrie multipolaritatea ca model, fenomen, precedent sau posibilitate.

Tema multipolarităţii este abordată într-un fel sau altul în lucrările specialistului în RI David Kampf (în articolul „Apariţia lumii multipolare”3), istoricului Universităţii Yale, Paul Kennedy (în cartea „Ascensiunea şi căderea marilor puteri”4), geopoliticianului Dale Walton (în cartea „Geopolitica şi marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă strategică”5), politologului american Dilip Hiro (în cartea „După imperiu. Naşterea lumii multipolare”6) şi alţii.

În opinia noastră, cel care s-a apropiat mai mult de înţelegerea esenţei multipolarităţii este specialistul britanic în RI Fabio Petito, care a încercat să elaboreze o alternativă solidă şi temeinică lumii multipolare, pornind de la concepţiile juridice şi filozofice ale lui Carl Schmitt7.

O multitudine de personalităţi politice şi jurnalişti influenţi menţionează, în repetate rânduri în cuvântările şi textele lor, orânduirea mondială multipolară. Astfel, secretarul de stat Madeleine Albright, care numea iniţial Statele Unite „naţiunea de neînlocuit”, a declarat la 2 februarie 2000 că SUA nu doresc „instaurarea şi garantarea respectării” lumii unipolare şi că integrarea economică a creat deja „o lume care ar putea fi numită chiar multipolară”. În editorialul din „New York Times”, publicat la 26 ianuarie 2007, se vorbea direct despre „apariţia lumii multipolare” alături de China, care, „de acum încolo, ocupă un loc paralel la aceeaşi masă cu alte centre de putere, cum sunt Bruxelles şi Tokyo”. În raportul Consiliului Naţional de Informaţii al SUA din 20 noiembrie 2008 „Tendinţele globale 2025” se arată că apariţia „sistemului global multipolar”urmează să se producă pe parcursul a două decenii.

Începând cu anul 2009, multă lume îl privea pe preşedintele SUA, Barack Obama, ca pe un prevestitor al „erei multipolarităţii”, considerând că în politica externă, el va acorda o atenţie prioritară unor centre de putere emergente ca Brazilia, China, India şi Rusia. La 22 iulie 2009, în timpul vizitei sale în Ucraina, vicepreşedintele Joseph Biden a declarat: „noi încercăm să construim o lume multipolară”.

Însă aceste cărţi, articole şi declaraţii nu conţin nici definiţia exactă a noţiunii de lume multipolară (LM) şi nici vreo teorie cât de cât clară şi coerentă ce ar arăta modul de constituire a acesteia (TLM). De cele mai multe ori, apelul la „multipolaritate” presupune doar trimiterea la faptul că la ora actuală, în procesul globalizării apar anumiţi concurenţi ai centrului şi nucleului incontestabil al lumii moderne (SUA, Europa şi, mai larg, „Occidentul global”), fiind vorba despre ţările şi blocurile de state care cunosc o dezvoltare dinamică sau constituie nişte puteri considerabile, acestea aparţinând lumii „a Doua”. Compararea potenţialului SUA şi al Europei, pe de o parte, şi al noilor centre de putere în ascensiune (China, India, Rusia, ţările Americii Latine etc.), pe de altă parte, arată din ce în ce mai convingător caracterul relativ al supremaţiei tradiţionale a Occidentului şi ridică noi întrebări în legătură cu logica proceselor ce urmează să determine arhitectura raporturilor de forţe la scară planetară: în politică, economie, energetică, demografie, cultură, etică.

Respectivele observaţii sunt extrem de importante pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, însă ele nu pot substitui în niciun caz absenţa acesteia. În procesul elaborării unei astfel de teorii este necesar să se ţină cont de ele, însă merită să accentuăm că acestea poartă un caracter fragmentar şi nu se ridică nici măcar la nivelul unor generalizări teoretice sau conceptuale primare.

Multipolaritatea nu coincide cu modelul naţional de organizare a lumii în baza logicii sistemului de la Westfalia

Înainte de a purcede la elaborarea nemijlocită a Teoriei Lumii Multipolare (TLM) este necesar să delimităm cu exactitate zona conceptuală supusă cercetării. În acest scop vom examina noţiunile de bază şi vom defini acele forme ale orânduirii globale care, cu siguranţă, nu sunt multipolare şi, respectiv, multipolaritatea se prezintă ca o alternativă în raport cu acestea.

Sistemul de la Westfalia recunoaşte suveranitatea absolută a statului-naţiune şi construieşte pe această bază întregul câmp juridic al relaţiilor internaţionale. Sistemul respectiv, care s-a constituit după 1648 (sfârşitul războiului de 30 de ani din Europa), a cunoscut câteva etape de constituire şi reflecta, într-o măsură sau alta, realitatea obiectivă până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a luat naştere din respingerea pretenţiilor imperiilor medievale la universalitate şi „misiunea divină”, corespunzând reformelor burgheze din societăţile europene şi întemeindu-se pe principiul, potrivit căruia, doar statul naţional dispune de suveranitate supremă; în afara acestuia nu există nicio altă instanţă care ar avea dreptul juridic să intervină în politica internă a acestui stat, oricare ar fi scopurile sau misiunea (religioase, politice sau de alt gen) de care s-ar conduce. Acest principiu a predominat în politica europeană începând cu mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XX, fiind extins cu anumite modificări asupra ţărilor din restul lumii.

Iniţial sistemul de la Westfalia se referea doar la statele europene, coloniile acestora fiind considerate doarextensiunea acestora, care nu dispune de suficient potenţial politic şi economic pentru a pretinde la propria suveranitate. Începând cu sec. XX, odată cu decolonizarea, acelaşi principiu de la Westfalia a fost atribuit şi fostelor colonii.

Modelul Westfalia presupune o egalitate juridică deplină a tuturor statelor suverane. Un astfel de model implică existenţa unui număr de poluri de adoptare a unor decizii privind politica externă, care corespunde numărului destate suverane. Această regulă funcţionează în mod tacit sau din inerţie până la ora actuală, întregul drept internaţional bazându-se anume pe ea.

În realitate, însă, există o inegalitate şi subordonare ierarhică între diverse state suverane. Pe parcursul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, distribuţia forţelor între cele mai mari puteri mondiale s-a constituit într-o confruntare a unor blocuri distincte, în cadrul cărora deciziile erau luate în ţara ce reprezenta cea mai mare forţă între aliaţi. Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, după înfrângerea Germaniei naziste şi a ţărilor Axei, în sistemul global s-a constituit schema bipolară a relaţiilor internaţionale, care poartă numele locului unde s-a încheiat pacea respectivă – Ialta. Dreptul internaţional continua să recunoască de jure suveranitatea absolută a oricărui stat naţional. Însă, de facto, deciziile de bază ce ţineau de problemele-cheie ale orânduirii mondiale şi politicii globale se adoptau doar în două centre, la Washington şi la Moscova.

Lumea multipolară diferă de sistemul clasic de la Westfalia prin faptul că nu le recunoaşte unor state naţionale aparte, suverane formal-juridic, statutul de pol veritabil. Prin urmare, numărul de poluri într-o lume multipolară trebuie să fie mult mai mic decât numărul de state naţionale recunoscute (cu atât mai puţin al celor nerecunoscute). Majoritatea absolută a acestor ţări nu este în stare la ora actuală să-şi asigure în mod independent nici securitatea, nici prosperarea în faţa unui posibil conflict cu hegemonul, al cărui rol îl joacă în lumea de azi în mod univoc SUA. Adică, ele sunt dependente politic şi economic de o instanţă externă. Fiind dependente, ele nu pot fi cu adevărat centre ale unei voinţe autonome şi suverane în chestiunile globale ale ordinii mondiale.

Multipolaritatea nu este un sistem al relaţiilor internaţionale care ar insista ca egalitatea juridică a statelor naţionale să fie privită ca existenţă de facto a unei stări de lucruri. Deoarece este vorba doar de faţada unui tablou totalmente diferit al lumii, bazat pe echilibrul de forţe şi potenţialul strategic existent la modul real, nu cel nominal.

Multipolaritatea operează cu acea stare de lucruri care există nu atât de jure, cât de facto şi porneşte de la constatarea unei inegalităţi de principiu existente între statele naţionale la ora actuală. Mai mult decât atât, structura acestei inegalităţi face ca statele de categoria a doua sau a treia să nu fie în stare să-şi apere propria suveranitate în faţa unei posibile provocări externe din partea puterii hegemonice. Aşadar, o astfel de suveranitate constituie în momentul de faţă o ficţiune juridică.

Multipolaritatea nu este bipolaritate

Lumea bipolară se baza pe paritatea economică şi strategico-militară existentă între SUA şi URSS, pe simetria comparabilă a potenţialului fiecăreia dintre cele două tabere. În acelaşi timp, niciuna dintre ţările care făceau parte dintr-o tabără sau alta nu dispunea de o forţă cât de cât comparabilă cu potenţialul Moscovei sau al Washingtonului. Prin urmare, la nivel global existau doi hegemoni care erau înconjuraţi de constelaţia ţărilor aliate, ce se aflau sub aspect strategic în condiţia de semivasal. Într-un astfel de model, suveranitatea naţională a ţărilor, recunoscută la nivel formal, îşi pierdea sensul. Fiecare ţară depindea de politica globală a acelui hegemon în a cărui sferă de influenţă se afla. Adică nu era independentă, iar conflictele regionale (ce se desfăşurau, de regulă, în zona Lumii a treia) se transformau rapid în confruntarea dintre cele două supraputeri, care tindeau să redistribuie balanţa influenţei planetare pe „teritoriile disputate”. Anume aşa se explică conflictele din Coreea, Vietnam, Angola, Afganistan etc.

În lumea bipolară exista şi forţa a treia, Mişcarea de Nealiniere. În această categorie se încadrau ţările Lumii a treia care refuzau să facă o alegere univocă în favoarea capitalismului sau a socialismului, preferând să manevreze între interesele globale antagoniste ale SUA şi URSS. Până la un punct, o astfel de politică reuşea, dar însăşi posibilitatea nealinierii presupunea existenţa celor două poluri, care se echilibrau reciproc într-o măsură sau alta. Totodată, „ţările nealiniate” nu erau sub nicio formă în stare să creeze un „al treilea pol”, cedând la principalii parametri în faţa supraputerilor, fiind răzleţite şi neavând o platformă social-economică unificatoare. Întreaga lume se împărţea în Occidentul capitalist (Lumea întâia, the West), Răsăritul socialist (Lumea a doua, the East) şi „toţi ceilalţi” (Lumea a treia, the Rest). De altfel, „toţi ceilalţi” reprezentau periferia mondială unde se ciocneau periodic interesele supraputerilor. În virtutea parităţii existente, orice conflict direct între supraputeri era practic exclus (deoarece ambele părţi dispuneau de un arsenal nuclear suficient pentru nimicirea reciprocă).

În urma falimentului unuia dintre cele două poluri (disoluţia URSS în 1991), sistemul bipolar s-a prăbuşit. Această situaţie a creat premise pentru apariţia unei ordini mondiale de alternativă. Un şir de analişti şi specialişti în domeniul RI a început să vorbească pe bună dreptate despre „sfârşitul sistemului de la Ialta”8. Odată cu retragerea de pe scena istorică a unuia dintre hegemoni, întregul sistem şi-a încetat existenţa. A sosit timpul ordinii mondialeunipolare sau a „momentului unipolar”9.

Lumea multipolară nu este una bipolară (aşa cum am cunoscut-o în a doua jumătate a sec. XX), întrucât astăzi în lume nu există nicio ţară capabilă să se opună în mod separat forţei SUA şi a ţărilor NATO. În plus, nu există nicio ideologie generală şi coerentă capabilă să consolideze o parte semnificativă a omenirii în confruntarea de idei cu ideologia democraţiei liberale, capitalismului şi „drepturilor omului”, pe care se întemeiază noua hegemonie a SUA, care a devenit de această dată una singulară. În aceste condiţii, nici Rusia, nici China, nici India şi nici oricare alt statnu pot pretinde la statutul celui de-al doilea pol. Restabilirea bipolarităţii este imposibilă atât din raţiuni de ordin ideologic (sfârşitul atractivităţii largi a marxismului), cât şi în virtutea potenţialului strategic, dar şi a resurselor tehnico-militare acumulate (în ultimii 30 de ani, SUA şi ţările NATO au avansat într-atât, încât o concurenţă simetrică cu acestea în sferele strategico-militară, economică şi tehnică nu este în puterea niciuneia dintre ţări).
Multipolaritatea este incompatibilă cu lumea unipolară

În urma dispariţiei URSS, polul care s-a păstrat a continuat să-şi lărgească sistemul social-politic (democraţie, piaţă, ideologia drepturilor omului) la scară globală. Anume această situaţie nouă poartă numele de lume unipolară. Într-o astfel de lume există un singur centru de adoptare a deciziilor în chestiunile globale de bază. Hegemonia SUA a devenit incontestabilă. În aceste condiţii, întregul spaţiu planetar reprezintă o parcelare în trei componente (descrisă în teoria neomarxistă a lui I. Wallerstein10):

Ÿ zona nucleului („Nordul bogat”, „centrul”),

Ÿ zona periferiei mondiale („Sudul sărac”, „periferia”) şi

Ÿ zona intermediară („semiperiferia”, căreia îi sunt atribuite ţările mari, care cunosc o dezvoltare dinamică pe calea capitalismului: China, India, Brazilia, unele ţări din regiunea Pacificului, precum şi Rusia, care şi-a păstrat din inerţie un potenţial strategic, economic şi energetic considerabil).

În anii ’90 ai secolului trecut, lumea unipolară părea o realitate statornicită definitiv, iar unii analişti americani au proclamat în acest temei teza despre „sfârşitul istoriei”11. Potrivit acesteia, lumea devine totalmente omogenă (din punct de vedere ideologic, politic, economic şi social); de acum încolo toate procesele ce se desfăşoară în lume vor reprezenta nu o dramă istorică, bazată pe lupta de idei şi interese, ci concurenţa relativ paşnică a unor subiecţi economici, potrivit modelului existent în interiorul unor regimuri liberal-democrate. Democraţia devine globală. Pe planetă au rămas doar Occidentul şi marginile lui, adică acele ţări care se integrează treptat în el.

Neoconservatorii americani sunt cei care au propus cea mai clară formulă a teoriei unipolarităţii, accentuând rolul SUA în noua ordine mondială, proclamându-le drept un „nou Imperiu”. Viitoarea ordine mondială era văzută ca o construcţie americanocentrică în care SUA apare ca arbitru global şi întruchiparea principiilor „libertăţii şi democraţiei”, în jurul căruia se structurează constelaţia celorlalte ţări, ce reproduc modelul american cu diverse grade de exactitate. Acestea diferă sub aspect geografic şi după gradul de asemănare cu SUA:

Ÿ primul cerc – ţările Europei şi Japonia,

Ÿ urmat de ţările din Asia care cunosc o dezvoltare liberală accelerată,

Ÿ şi, în sfârşit, toate celelalte ţări.

Toate ţările situate în jurul „Americii globale” pe orbite diferite sunt incluse în procesul de „democratizare” şi „americanizare”. Răspândirea valorilor americane are loc în paralel cu realizarea practică a intereselor americane şi lărgirea zonei de control american direct la scară globală.

La nivel strategic, unipolaritatea se manifestă în rolul central al SUA în cadrul blocului NATO, urmat de superioritatea asimetrică a potenţialului militar cumulat al ţărilor NATO asupra tuturor celorlalte ţări ale lumii. În paralel, Occidentul depăşeşte celelalte ţări ca potenţial economic, nivel de dezvoltare a tehnologiilor înalte etc. Iar principalul constă în următoarele: anume Occidentul reprezintă acea matrice în interiorul căreia s-a constituit şi s-a afirmat istoric sistemul de valori şi norme, care sunt tratate în momentul de faţă drept etalon universal pentru toate celelalte ţări ale lumii. Acest fenomen poate fi numit hegemonia intelectuală globală, care, pe de o parte, deserveşte infrastructura tehnică a controlului global, iar pe de altă parte, se situează în centrul paradigmei planetare dominante. Hegemonia materială se desfăşoară în pas cu hegemonia spirituală, intelectuală, cognitivă, culturală, informaţională.

De fapt, elita politică americană se conduce anume de o astfel de abordare conştient hegemonică. Însă doar neoconservatorii sunt cei care vorbesc deschis despre asta, în timp ce exponenţii altor curente politice şi ideologice preferă să facă uz de expresii mai elegante. Principiul „universalităţii” valorilor americane şi tendinţa de a le afirma la scară globală nu sunt puse la îndoială în SUA nici măcar de criticii lumii unipolare. Dezacordurile se reduc doar la faptul dacă un astfel de proiect este realist într-o perspectivă medie şi îndelungată, şi dacă SUA vor fi în stare să poarte singure povara imperiului global.

Cei mai zeloşi adepţi ai unipolarităţii (ca, de exemplu, John McCain) insistă asupra adaptării ordinii mondiale la balanţa de forţe existentă la modul real. Ei propun ca în locul ONU să fie creat un alt model, „Liga Democraţiilor”12, care ar consfinţi juridic poziţia dominantă a SUA, adică unipolaritatea. Un astfel de proiect de formalizare juridică în cadrul relaţiilor internaţionale a hegemoniei americane post-Ialta, adică legalizarea lumii unipolare şi a statutului hegemonic al „imperiului american”, reprezintă una dintre posibilele căi de evoluţie a sistemului politic mondial.

Este absolut evident că organizarea multipolară a lumii nu pur şi simplu se deosebeşte de cea unipolară, ci reprezintă antiteza ei directă. Unipolaritatea presupune o singură hegemonie şi un singur centru de luare a deciziilor, în timp ce multipolaritatea insistă asupra existenţei câtorva centre; în plus, niciunul dintre acestea nu dispune de drepturi exclusive şi este chemat să ţină cont de poziţiile celorlalţi. Astfel, multipolaritatea se constituie într-o alternativă directă unipolarităţii. Între cele două nu poate exista vreun compromis: potrivit legilor logicii, lumea este fie unipolară, fie multipolară. Aici contează nu faptul cum este încadrat juridic un model sau altul, ci cum se prezintă el de facto. În epoca războiului rece, diplomaţii şi politicienii recunoşteau cu greu „bipolaritatea”, care totuşi era un fapt evident. Iată de ce este nevoie să se facă distincţie între limbajul diplomatic şi realitatea concretă. La ora actuală, lumea unipolară reprezintă structurarea de facto a orânduirii mondiale. Am putea discuta doar asupra faptului dacă un astfel de model este bun sau rău, dacă el constituie răsăritul unui astfel de sistem sau, dimpotrivă, apusul, dacă va dura timp îndelungat sau, dimpotrivă, se va încheia în curând. Dar faptele sunt evidente. Trăim într-o lume unipolară. Momentul unipolar mai continuă (deşi unii analişti sunt convinşi că acesta se apropie de sfârşit).

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

Aici şi în continuare vom utiliza abrevierea TLM pentru desemnarea Teoriei Lumii Multipolare.

2 Vom scrie expresia Relaţii Internaţionale (RI) cu majusculă sau prescurtat RI în cazurile în care va fi vorba despre disciplina politologică distinctă „Relaţii Internaţionale”, a cărei instituţionalizare academică există de circa 100 de ani. În mediul anglofon acesteia îi corespunde International Relations (IR). Vom scrie cu literă mică această îmbinare de cuvinte („relaţii internaţionale”) atunci când vom avea în vedere aceste relaţii propriu-zise, nu disciplina care le studiază.

3 Kampf David. The Emergence of a Multipolar World.// Foreign Policy. Oct. 20, 2009. http://foreignpolicyblogs.com/2009/10/20/the-emergenceof-a-multipolar-world/

4 Kennedy Paul. The Rise and Fall of the Great Powers. Unwin Hyman, 1988.

5 Walton Dale C. Geopolitic and the great Powers in the Twenty-first Century. Multipolarity and the revolution in the strategic perspective. L;NY:Routledge,2007.

6 Hiro Dilip. After Empire. The birth of a multipolar world. NY:Nation books, 2009.

7 Petito Fabio. Dialogue of Civilizations as Global Political Discourse: Some Theoretical Reflections//The Bulletin of the World Public Forum ‚Dialogue of Civilizations’, vol. 1 no. 2, 21-29. 2004.

8 Safire William. The End of Yalta//New York Times. July 09, 1997.

9 Krauthammer Ch. The Unipolar Moment//Foreign Affairs. 1990/1991. Winter. Vol. 70, No 1. C. 23-33.

10 Wallerstein I. Geopolitics and geoculture: essays on the changing world-systzem. Cambridge: Press Syndicate, 1991.

11 Фукуяма Ф. Конец истории и последний человек. М.: АСТ, 2004.

12 McCain John. America must be a good role model//Financial Times, March 18, 2008.

CAPITOLUL 1. MULTIPOLARITATEA: DEFINIREA NOŢIUNII ŞI DELIMITAREA SENSURILOR

Lumea multipolară nu este una nonpolară

Criticii americani ai unipolarităţii dure, în special concurenţii ideologici ai neoconservatorilor, care sunt concentraţi în „Consiliul pentru Relaţii Externe” (Council on Foreign Relations), au propus un alt termen în locul unipolarităţii – nonpolaritatea (non-polarity)1. Acest concept se bazează pe ideea că procesele globalizării vor continua să se desfăşoare şi de acum încolo, iar modelul occidental al organizării lumii va continua să se extindă asupra tuturor ţărilor lumii. Astfel, hegemonia intelectuală a valorilor Occidentului va continua. Lumea globală va fi o lume a liberalismului, democraţiei, pieţei libere şi drepturilor omului. Însă, potrivit adepţilor acestei teorii, rolul SUA în calitate de putere naţională şi de portdrapel al globalizării se va reduce. În locul hegemoniei americane directe va începe să se constituie modelul „guvernului mondial”, din care vor face parte reprezentanţi ai unor ţări diferite, solidari cu valorile comune şi care vor tinde spre instaurarea unui spaţiu social-politic şi economic unic pe întreaga planetă. În cazul de faţă avem de a face cu un model analogic „sfârşitului istoriei” al lui F. Fukuyama, doar că descris în alţi termeni.

Lumea nonpolară se va întemeia pe cooperarea ţărilor democratice. Însă, treptat, în acest proces urmează să se includă şi actori neguvernamentali, ONG-uri, mişcări obşteşti, grupuri separate de cetăţeni, comunităţi de reţea etc.

În procesul de edificare a lumii nonpolare, drept practică de bază apare pulverizarea nivelului de adoptare a deciziilor dinspre o instanţă (astăzi aceasta e Washingtonul) spre o multitudine de instanţe de un nivel mai jos, ajungându-se până la organizarea unor referendumuri planetare în regim on-line asupra unor evenimente şi acţiuni importante ale întregii omeniri. Economia va substitui politica, iar concurenţa de piaţă va şterge toate barierele vamale. Dintr-o afacere a statului, securitatea va deveni o treabă a cetăţenilor înşişi. Va sosi era democraţiei globale.

Această teorie coincide în linii mari cu teoria globalizării şi se prezintă ca o etapă care trebuie să vină în schimbul lumii unipolare. Însă doar cu condiţia că modelul social-politic, valoric, tehnologic şi economic (democraţia liberală) va deveni un fenomen universal, iar necesitatea unei apărări dure a idealurilor democratice şi liberale din partea SUA va decădea: către momentul instaurării lumii nonpolare, toate regimurile care i se opun Occidentului, democraţiei şi americanizării, urmează a fi lichidate. Iar elita tuturor ţărilor trebuie să devină uniformă, capitalistă, liberală şi democratică, într-un cuvânt „occidentală”, indiferent de originea ei istorică, geografică, religioasă şi naţională.

Proiectul lumii nonpolare este susţinut de un şir întreg de grupuri politice şi financiare extrem de influente, de la Rotschild până la George Soros şi fundaţiile lui.

Acest proiect al lumii nonpolare este orientat spre viitor. El este gândit în calitate de acea formaţie globală care trebuie să vină în schimbul unipolarităţii; ca ceea ce va urma după ea. Aceasta nu reprezintă atât o alternativă, cât o continuare. Această continuare va deveni posibilă doar în măsura în care centrul de greutate în societate se va deplasa dinspre îmbinarea alianţei celor două nivele ale hegemoniei – material (complexul militar-industrial american, economiile occidentale şi resursele) şi spiritual (normative, proceduri, valori) – spre o hegemonie pur intelectuală, în timp ce semnificaţia dominaţiei materiale se va reduce treptat. Anume aceasta este societatea informaţională globală, în care principalele procese de conducere se vor desfăşura la nivelul raţiunii, prin intermediul dirijării minţilor, controlului asupra conştiinţei, programării lumii virtuale.

Lumea multipolară nu cadrează sub nicio formă cu proiectul lumii nonpolare, întrucât nu acceptă nici fundamentarea momentului unipolar în calitate de preludiu al viitoarei ordini mondiale, nici hegemonia intelectuală a Occidentului, nici universalitatea valorilor lui, nici pulverizarea nivelului de luare a deciziilor la scara multitudinii planetare, fără a se ţine cont de apartenenţa culturală şi civilizaţională. Lumea nonpolară presupune că modelul american al cazanului de topire se va răspândi asupra întregii lumi. Ca rezultat vor fi şterse toate diferenţele dintre popoare şi culturi, iar umanitatea individualizată, atomizată, se va transforma într-o cosmopolită „societate civilă” fără frontiere. Însă multipolaritatea presupune că centrele de luare a deciziilor trebuie să se afle la un nivel destul de înalt, iar deosebirile de ordin cultural ale fiecărei civilizaţii aparte se vor păstra şi se vor fortifica (iar nu se vor dizolva într-o masă cosmopolită uniformă).

Multipolaritatea nu este multilateralitate

Încă un model al organizării lumii, care se distanţează întrucâtva de hegemonia americană directă, este cel al lumii multilaterale (multilateralism). Această concepţie este prezentă la scară largă în sânul Partidului Democrat din SUA; anume de ea se ghidează la nivel formal în politica sa externă administraţia preşedintelui B. Obama. În contextul dezbaterilor americane pe marginea politicii externe, această abordare este contrapusă unipolarităţii, asupra căreia insistă neoconservatorii.

La nivel practic, multilateralitatea presupune faptul că SUA nu trebuie să acţioneze în domeniul relaţiilor internaţionale, bazându-se în totalitate doar pe propriile forţe şi punându-i de o manieră imperativă pe toţi aliaţii şi „vasalii” în faţa faptului împlinit. Washingtonul trebuie să ţină cont de poziţiile partenerilor, să-i convingă şi să-şi argumenteze hotărârile în dialog cu aceştia, să-i atragă de partea lor cu ajutorul unor dovezi de ordin raţional, iar când e cazul, cu ajutorul unor propuneri de compromis. Într-o astfel de situaţie, SUA trebuie să fie „primul între egali”, nu un „dictator între subordonaţi”. Această abordare impune politicii externe americane anumite obligaţii în faţa aliaţilor de politică globală şi reclamă o subordonare faţă de strategia generală. În cazul de faţă, strategia generală respectivă rezidă în strategia Occidentului de instaurare a democraţiei globale, a pieţei şi a implementării ideologiei drepturilor omului la scară planetară. Însă în cadrul acestui proces, SUA, având rolul de portdrapel, nu trebuie să identifice propriile interese naţionale cu valorile „universale” ale civilizaţiei occidentale. În anumite cazuri este de preferat să se acţioneze în coaliţie, iar uneori chiar să facă anumite concesii partenerilor.

Multipolaritatea diferă de unipolaritate prin faptul că aici se pune accentul pe Occident în ansamblu, în special pe componenta lui „valorică” (adică „normativă”). În acest punct, apologeţii abordării multilaterale se apropie de cei care se pronunţă pentru o lume nonpolară. Diferenţa între multipolaritate şi nonpolaritate constă doar în faptul că multipolaritatea pune accentul pe coordonarea internă între ţările democratice occidentale, în timp ce nonpolaritatea include în calitate de actori şi instanţele nonguvernamentale: ONG-uri, reţele, mişcări obşteşti etc.

Este elocvent faptul că la nivel practic, multilateralitatea politicii lui Obama, declarată de nenumărate ori de el însuşi şi de către secretarul de Stat al SUA, Hillary Clinton, diferă prea puţin de imperialismul direct şi transparent din epoca lui George Bush-junior, în timpul căruia dominau neoconservatorii. Intervenţiile militare ale SUA au continuat (Libia), trupele americane şi-au păstrat prezenţa în Afganistan şi Irak, ce rămân în stare de ocupaţie.

Lumea multipolară nu coincide cu ordinea mondială multilaterală, deoarece nu este de acord cu universalismul valorilor occidentale şi nu recunoaşte dreptul ţărilor „Nordului bogat”, nici separat şi nici colectiv, de a acţiona în numele întregii omeniri şi de a apărea în calitate de singur centru de luare a deciziilor (chiar dacă acesta e format din mai multe componente) în cele mai importante chestiuni.

Rezumat

Delimitarea sensului noţiunii de „lume multipolară” de lanţul de termeni similari sau de alternativă conturează acel câmp ideatic, în cadrul căruia urmează să construim teoria multipolarităţii. Până acum am vorbit doar despre faptulce nu este orânduirea multipolară; negările şi delimitările creionate ne permit să scoatem în evidenţă prin contrast un şir de caracteristici constitutive perfect pozitive.

Dacă e să generalizăm partea pozitivă, ce reiese din şirul delimitărilor efectuate, se conturează următorul tablou.

Lumea multipolară reprezintă o alternativă radicală în raport cu lumea unipolară (ce există de facto la ora actuală) prin faptul că insistă asupra existenţei câtorva centre independente şi suverane de luare a deciziilor strategice la nivel planetar.

Aceste centre trebuie să fie suficient de bine dotate şi independente sub aspect material pentru a dispune de posibilitatea de a-şi apăra suveranitatea în faţa unei intervenţii directe a potenţialului inamic, urmând să fie luat drept model forţa cea mai viguroasă la ora actuală. Această cerinţă se reduce la posibilitatea de a rezista în faţa hegemoniei materiale şi militar-strategice a SUA şi ţărilor NATO.

Aceste centre de luare a deciziilor nu sunt obligate să recunoască drept regulă sine qua non universalismul normelor şi valorilor occidentale (democraţie, liberalism, piaţă liberă, parlamentarism, drepturile omului, individualism, cosmopolitism etc.) şi pot fi absolut independente de hegemonia spirituală a Occidentului.

Lumea multipolară nu presupune reîntoarcerea la sistemul bipolar, deoarece la ora actuală nu există nici sub aspect strategic, nici ideologic vreo forţă aparte, care ar fi în stare să se opună de una singură hegemoniei materiale şi spirituale a Occidentului de azi şi a portdrapelului acestuia – SUA. În lumea multipolară trebuie să existe nu doar două, ci mai multe poluri.

Lumea multipolară nu priveşte la modul serios suveranitatea statelor naţionale existente atâta timp cât acesta este doar unul declarat la nivel pur juridic şi nu este confirmat prin posedarea unui potenţial de forţă, strategic, economic şi politic. Pentru a fi un subiect suveran în secolul XXI este insuficientă existenţa statului naţional. În aceste condiţii poate dispune de o suveranitate reală doar un număr cumulat, o coaliţie de ţări. Modelul Westfalia, care continuă să existe de jure, nu mai reflectă sistemul relaţiilor internaţionale şi necesită a fi revizuit.

Multipolaritatea nu poate fi redusă nici la nonpolaritate, nici la multilateralitate, întrucât nu plasează centrul de adoptare a deciziilor (polul) nici în instanţa „guvernului mondial”, nici în clubul SUA şi al aliaţilor lor democraţi („Occidentul global”), nici la nivelul substatal al reţelelor, ONG-urilor şi altor instanţe ale „societăţii civile”. Polul trebuie să fie localizat încă undeva.

________________
1 Haass Richard N. The Age of Nonpolarity. What Will Follow U.S. Dominance//Foreign Affairs. May/June 2008.

CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Hegemonia şi deconstrucţia ei

Construcţia Teoriei Lumii Multipolare porneşte de la o analiză istorico-filozofică profundă a însăşi disciplinei Relaţii Internaţionale (RI).

Aici cele mai utile se dovedesc a fi teoriile postpozitiviste, care tind (deşi, de cele mai multe ori, fără succes) să iasă dincolo de limitele „etnocentrismului”2, caracteristic culturii, ştiinţei şi politicii vest-europene şi să supună deconstrucţiei voinţa de putere şi dominaţie a Occidentului (în ultima perioadă istorică – SUA) în calitate de conţinut de bază al întregului discurs în acest domeniu. Exponenţii teoriei critice şi ai post-modernismului în RI, precum şi adepţii abordării istorico-sociologice şi ai normativismului, demonstrează în mod elocvent că toate teoriile moderne ale RI sunt construite în jurul discursului hegemonist. Acest discurs hegemonist reprezintă trăsătura caracteristică a civilizaţiei vest-europene, ce îşi are rădăcinile în reprezentarea greco-romană despre Oicumenă, în centrul căreia se află nucleul „civilizaţiei” şi „culturii”, iar la periferie – zonele „barbariei” şi „sălbăticiei”. Astfel de reprezentări le erau proprii şi altor imperii (Persan, Egiptean, Babilonean, Chinez), precum şi civilizaţiei indiene, care se considerau „centru al lumii”, „Împărăţia de Mijloc”.

La un nivel inferior regăsim o abordare „etnocentristă” analogică practic la toate triburile şi colectivităţile arhaice, care operează cu harta geografiei culturale, în centrul căreia se află însuşi tribul (oamenii), iar în jurul acestuia este lumea exterioară, care se dezumanizează treptat, ajungând până la zona „de dincolo”, a duhurilor, a monştrilor şi a altor fiinţe mitice. Chiar şi cele mai primitive triburi se autoidentifică drept „oameni” şi chiar „fiinţe superioare” şi, concomitent, nu atribuie acelaşi statut nici măcar celor mai apropiaţi vecini, chiar dacă aceştia demonstrează în mod vădit deprinderile sociale şi tehnologice, ce depăşesc în mod considerabil cultura tribului respectiv. Postpozitiviştii interpretează această particularitate ca fiind norma cognitivă de bază care selectează aposteriori argumente tendenţioase, ce ar confirma aparenta „superioritate” şi „universalism”.

Scoaterea în vileag a hegemoniei ca temelie a discursului occidental, plasarea acestui discurs într-un context istoric şi geografic concret reprezintă primul pas fundamental în elaborarea Teoriei Lumii Multipolare (TLM). Multipolaritatea va deveni realitate doar dacă va reuşi să realizeze deconstrucţia hegemoniei şi să demitizeze pretenţiile Occidentului asupra universalismului valorilor, sistemelor, metodelor şi temeliilor sale filozofice. Dacă însă nu se va reuşi răsturnarea hegemoniei, orice modele „multipolare” nu vor fi decât nişte variaţiuni ale teoriilor occidento-centriste. Cei care, aparţinând culturii intelectuale occidentale, tind să iasă dincolo de limitele hegemoniei şi să elaboreze un discurs contrahegemonist (ca, de exemplu, R. Cox) rămân în mod fatal în interiorul acestei hegemonii, deoarece îşi construiesc critica pe postulate precum „democraţie”, „libertate”, „dreptate”, „drepturile omului” etc., ceea ce nu reprezintă altceva decât o sumă de elemente a viziunii occidento-centrice. Etnocentrismul este clădit chiar la temelia lor. Ei schiţează o cale dreaptă, însă nu sunt în stare să o parcurgă de unii singuri până la capăt. Ei sunt conştienţi de caracterul artificial şi mincinos al pretenţiilor propriei civilizaţii la universalitate, însă nu pot să găsească accesul la structurile civilizaţionale de alternativă. Iată de ce teoria antihegemonistă trebuie elaborată în afara limitelor câmpului semantic occidental, într-o zonă intermediară, între „nucleul lumii-sistem” (în terminologia lui I. Wallerstein) şi „periferie” (unde, din motive culturale, înţelegerea corectă a hegemoniei occidentale este atât de puţin probabilă, încât aceasta poate fi ignorată). La rândul său, „Lumea a doua”, anume datorită angajării sale într-un dialog permanent şi intens cu Occidentul, pe de o parte, poate să conştientizeze natura şi structura hegemoniei, iar pe de altă parte, dispune la nivelul originilor sale de sisteme de alternativă ale valorilor culturale şi ale criteriilor civilizaţionale de bază, pe care este posibil să te sprijini în respingerea acestei hegemonii. Altfel zis, contrahegemonia în spaţiul intelectual al Occidentului este constrânsă să rămână mereu una abstractă, în timp ce în zona “Lumii a doua” ea poate să devină cu adevărat concretă.

Prima etapă o reprezintă concentrarea atenţiei asupra voinţei de putere a Occidentului ca civilizaţie.

La ora actuală, Occidentul pretinde la universalitatea şi la caracterul absolut al sistemului său de valori, prezentându-se ca ceva global. În baza acestui sistem el tinde să reorganizeze întreaga lume, extinzând asupra ei acele proceduri, criterii, norme şi coduri care au fost elaborate în Occident în ultimele secole. Aşa cum am arătat, identificarea culturii locale cu cea universală, a unei comunităţi limitate cu întreaga umanitate (sau, cel puţin, cu partea aleasă a omenirii, cu elita ei, în stare să vorbească în numele ei) este caracteristică tuturor societăţilor, atât celor imperiale, cât şi celor arhaice. De aceea, însăşi pretenţia civilizaţiei occidentale la universalitate nu reprezintă ceva unic sau ieşit din comun. Etnocentrismul, împărţirea întregii lumi în grupul „noi” (de regulă, „noi suntem cei mai buni, reprezentăm norma, suntem instruiţi”) şi grupul „ei” (de regulă, „ei sunt mai răi, ostili, reprezintă o ameninţare”) este o constantă socială. În plus, caracterul arbitrar şi relativ al acestei constante nu sunt supuse unei reflecţii sau sunt supuse unei reflecţii insuficiente chiar şi de cele mai dezvoltate şi complexe societăţi, care manifestă în alte chestiuni elasticitate în gândire şi îndemânarea de a practica apercepţia. Voinţa de putere este cea care mişcă societăţile, însă evită cu insistenţă o privire directă, ce ar fi îndreptată asupra ei însăşi. Ea tinde să se ascundă în spatele „evidenţei” sau al unui sistem sofisticat de argumentare.

Elaborarea TLM trebuie să înceapă de la recunoaşterea Occidentului drept nucleu al hegemoniei şi fixarea acestei realităţi într-un cadru axiomatic clar şi univoc. De îndată ce vom încerca să facem una ca asta, ne vom confrunta imediat cu dezacorduri intense din partea intelectualilor occidentali. Ei vor spune că acest reproş este întemeiat în raport cu trecutul european. Dar la ora actuală însăşi cultura occidentală a renunţat la practicile coloniale şi teoriile eurocentriste, acceptând normele democraţiei şi ale multiculturalismului. Pentru a aduce obiecţii acestei atitudini, am putea să ne plasăm la modul convenţional pe poziţiile marxismului şi să demonstrăm că în epoca burgheză, Occidentul îşi identifica propria soartă cu capitalul şi a devenit zona fixării ei geografice. Iar sensul capitalului este să domine asupra proletariatului, motiv pentru care, în condiţiile capitalismului, în spatele „democraţiei” şi „egalităţii” se ascunde aceeaşi voinţă de putere şi practicile exploatării şi ale violenţei. Anume astfel procedează exponenţii teoriei critice şi aici au perfectă dreptate. Însă pentru a nu fi înlănţuiţi de marxism cu dogmele lui agravante, multe dintre care nici pe departe nu sunt evidente, prin urmare sunt inacceptabile, este necesar să fie lărgită baza teoretică de demascare a hegemoniei şi a o transfera din contextul social-economic în unul mult mai general, adică civilizaţional-cultural.

Slaveanofilii ruşi au fost cei care au formulat o critică temeinică a pretenţiilor hegemoniste ale civilizaţiei occidentale, iar în secolul XX acest efort a fost continuat de reprezentanţii orientării eurasianiste. Cneazul N.S. Trubeţkoi în lucrarea sa programatică „Europa şi lumea”3, care a pus bazele curentului de idei al eurasianiştilor, utilizând metoda analizei filozofico-culturologică şi sociologică, a arătat în mod strălucit caracterul artificial şi lipsit de orice temei a pretenţiilor Occidentului la universalitate. În particular, el arăta scandaloasa inadecvare a unor metode, cum ar fi reducerea conţinutului lucrării fundamentale „Teoria pură a dreptului”4 a juristului Hans Kelsen, aproape în totalitate, la istoria dreptului roman şi a jurisprudenţei europene, de parcă n-ar fi existat, în genere, şi alte sisteme de drept (persan, chinez, indian etc.). Semnul egalităţii între „european” şi „general” este o pretenţie inconsistentă. Singura ei temelie rezidă în superioritatea fizică şi tehnică, dreptul forţei. Însă acest drept al forţei se limitează la acel domeniu în care funcţionează legităţile comparaţiilor materiale. Extinderea acestor principii asupra sferei intelectuale şi a celei spirituale reprezintă o varietate a „rasismului” şi „etnocentrismului”. Pornind de la aceste principii, eurasianiştii au dezvoltat multitudinii tipurilor istorico-culturale (iniţiatorul acestei direcţii a fost N. Danilevski5), printre care tipul occidental contemporan (civilizaţia romano-germană) reprezintă doar un fenomen geografic local şi un episod istoric. Hegemonia şi succesul acesteia în impunerea ei altora constituie un fapt ce nu poate fi ignorat. Fiind conştientizată ca atare, ea încetează a mai fi o „evidenţă” sau un „destin”, devenind doar un discurs, proces, un fenomen creat de om şi, subiectiv, care poate fi acceptat, dar şi respins, cu care se poate cădea de acord, dar, în egală măsură, poate fi şi contestat.

Astfel, contrahegemonia, a cărei necesitate o fundamentează adepţii teoriei critice a RI, poate fi completată reuşit cu un arsenal intelectual total diferit de către eurasianiştii conservatori, care se orientează în opoziţia lor faţă de Occident nu spre „proletariat” şi „egalitate”, ci spre cultură, tradiţie şi valori spirituale.

Este important să urmărim în continuare ce metamorfoze a suferit însăşi hegemonia occidentală în ultimele secole.

Atunci când avem de a face cu un stat tradiţional sau cu un imperiu, voinţa de putere este exprimată mult mai clar şi transparent. Anume aşa s-a întâmplat, în perioada imperiului lui Alexandru Macedon, cu Sfântul Imperiu Roman deNaţiune Germană din Evul Mediu etc. Însă la temelia universalismului imperial de mai târziu a stat iniţial filozofia şi cultura greacă, urmată de dreptul roman, iar ulterior – Biserica creştină. În aceste etape, voinţa de putere a Occidentului se manifesta sub forma unor pături sociale ierarhizate şi strategia imperială faţă de popoarele vecine, care fie erau incluse în Oicumena occidentală, fie, dacă aceasta nu reuşea, deveneau duşmani de care era nevoie să se apere. Relaţiile de putere şi structurile de dominare erau transparente atât în politica internă, cât şi în relaţiile internaţionale. Particularităţile unui astfel de sistem internaţional sunt examinate minuţios de către B. Buzan şi Little, care le defineau drept „antică” sau „clasică”6. În cazul dat, hegemonia este una necamuflată şi directă, prin urmare nu este o „hegemonie” în sensul deplin al noţiunii, aşa cum o înţelegea Gramsci, deoarece aici dominaţia se realizează în mod explicit, fiind conştientizată de cei asupra cărora este orientată anume în acest fel. O putere evidentă poate fi suportată, fie, în funcţie de posibilităţi şi dorinţă, răsturnată. În cazul hegemoniei (în accepţia lui Gramsci), lucrurile se prezintă ceva mai complex.

Hegemonia ca atare se constituie în Modernitate, atunci când se schimbă întregul „sistem internaţional”, de la cel „clasic” spre cel „global” (B. Buzan, R. Little). Occidentul intră în Modernitate şi din acel moment îşi schimbă în mod radical fundamentarea universalismului său şi definirea voinţei sale de putere. De atunci ea se manifestă sub semnul „Iluminismului”, „progresului”, „ştiinţei”, „secularismului” şi „raţiunii”, precum şi prin lupta cu „prejudecăţile” trecutului în numele unui „viitor mai bun” şi al „libertăţii omului”. În această perioadă se formează statele naţionale şi se constituie primele regimuri burghezo-democratice. Şi cu toate că această perioadă istorică este marcată de practicile monstruoase ale comerţului cu sclavi şi colonizării, precum şi de războaie sângeroase între puterile europene „iluminate”, se obişnuieşte a se considera că omenirea (= Occidentul) a intrat într-o eră nouă şi se mişcă vertiginos spre „progres”, „libertate” şi „egalitate”. Voinţa de putere, imperială şi deschisă, şi conceptul „Oicumenei creştine” se transformă în idealuri universale noi, întrunite în noţiunea de „progres”. „Progresul” apare în calitate de valoare universală, de dragul acestuia desfăşurându-se noile forme de dominaţie. Acest fapt este arătat în mod strălucit de către postmodernişti în RI, care interpretează avântul tehnic al civilizaţiei occidentale în epoca Modernităţii ca pe o nouă variantă a voinţei de putere, care însă, îşi schimbă propria structură. Relaţiile ierarhice se constituie deja nu între „creştini” şi „barbari”, ci între societăţile şi popoarele „progresiste” şi „înapoiate”, între „societatea modernă” şi „societatea tradiţională”. Nivelul de dezvoltare tehnică devine criteriul în baza căruia sunt repartizate rolurile ierarhice: ţările dezvoltate devin stăpâni, iar cele nedezvoltate – „robi”.

Această nouă structură a inegalităţii se manifestă în etapa iniţială a Modernităţii printr-o practică brutală a colonizării. Mai târziu, aceasta se păstrează în nişte forme mult mai camuflate. În toate cazurile, „sistemul global” al RI, ce reprezintă postulatele de bază ale Modernităţii, constituie o ordine pur hegemonică, în care Occidentul este hegemonul, care pretinde la un control total, atât în sfera strategică, cât şi în cea cognitivă. Este vorba concomitent de dictatura tehnicii occidentale şi a mentalităţii occidentale. Respectiv, elementele sociale ale societăţii occidentale din epoca Modernităţii şi valorile acesteia sunt privite în calitate de norme obligatorii pentru toate celelalte popoare şi culturi. Iar tot ce se deosebeşte de acest sistem este privit cu suspiciune ca ceva „subdezvoltat” şi sub standardele occidentale. În esenţă este vorba de transferarea teoriei „sub-omului” de la nivelul biologic (ca în cazul rasiştilor germani, care, de altfel, sunt un sub-produs al Modernităţii europene, aşa cum arată H. Arendt7) la cel cultural.

În domeniul teoriilor RI, cei care exprimă în mod pregnant hegemonia conceptuală sunt reprezentanţii realismului şi ai liberalismului, care îşi construiesc concepţiile pornind de la presupusul universalism al Occidentului şi al valorilor (dar şi al intereselor) acestuia, confirmând şi susţinând în mod activ ordinea hegemonică.

La un alt nivel, modelul unipolar, dar şi abordarea multilaterală şi chiar nonpolaritatea globalistă, reprezintă, de asemenea, nişte varietăţi ale definirii hegemoniei. În aceste concepte se încadrează atât abordările directe şi deschise (unipolaritatea, versiunea soft a multilateralităţii), precum şi cele implicite şi voalate (asta deoarece globalizarea şi transnaţionalismul neoliberal, precum şi proiectele constructiviste reprezintă, la fel, nişte forme ale expansiunii codurilor occidentale asupra întregii planete).

Prin urmare, elaborarea Teoriei Lumii Multipolare trebuie să se producă prin intermediul respingerii fundamentelor hegemoniei occidentale şi, respectiv, a teoriilor RI ce se bazează pe aceasta

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

2 Самнер У. Народные обычаи. М, 1914.

3 Трубецкой Н.С. «Наследие Чингисхана», М.: Аграф, 2000.

4 Kelsen H. Reine Rechtslehre. Vienna, 1934.

5 Данилевский Н. Россия и Европа. М., 2007.

6 Buzan B., Little R. International Systems in World History. Oxford: Oxford University Press, 2010.

7 Арендт Х. Истоки тоталитаризма. М.: ЦентрКом, 1996.

După o definiţie generală, care încearcă să le sintetizeze pe cele date de diferiţi oameni de stiinţă, geopolitica poate fi considerată drept „studiul relaţiilor internaţionale din perspectivă spaţială şi geografică, unde este luată în considerare influenţa factorilor geografici asupra politicii externe a statelor şi rivalităţile de putere asupra teritoriilor aflate între două sau mai multe state, sau între diverse grupuri politice şi mişcări armate”[i].

Oricât de mare ar fi rolul atribuit factorilor geografici, rămâne totuşi raportul dintre geopolitică şi doctrina statului aşa încât apare spontan o întrebare care până acum nu pare să fi angajat reflecţia cercetătorilor. Întrebarea este următoarea: ar fi posibil să se aplice şi geopoliticii celebra afirmaţie a lui Carl Schmitt după care „toate conceptele importante ale doctrinei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”?[ii] Cu alte cuvinte, este plauzibil ca însăşi geopolitica să reprezinte un ecou modern, dacă nu o deviere secularizată a conceptelor teologice legate de „geografia sacră”?

Dacă ar fi aşa, geopolitica s-ar găsi într-o situaţie analoagă, în anumite aspecte, nu numai cu „ştiinţa modernă a statului”, ci cu întreaga ştiinţă modernă. Pentru a fi mai expliciţi, să recurgem la un citat din René Guénon: „Separând în mod radical ştiinţele de orice principiu superior cu pretextul de a le asigura independenţa, concepţia modernă le-a privat de orice semnificaţie profundă şi chiar de orice interes real din punctul de vedere al cunoaşterii: şi astfel sunt condamnate să sfârşească într-un cerc vicios pentru că această concepţie le închide într-un domeniu iremediabil limitat”[iii].

În ceea ce priveşte cazul particular al geografiei sacre, la care, după ipoteza noastră, s-ar raporta, într-un anume fel, geopolitica, tot Guénon furnizează o indicaţie sintetică cu privire la aceasta. „Există realmente – scrie el – o geografie sacră sau tradiţională pe care modernii o ignoră complet, ca pe toate celelalte cunoştinţe de acelaşi gen: există un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric şi cea care dă lucrurilor semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică, deoarece acesta este mijlocul prin care se stabileşte corespondenţa cu realitatea de ordin superior; dar, pentru a determina efectiv această corespondenţă, ar trebui să fim capabili, într-un fel sau altul, să percepem în lucrurile însele reflectarea acelei realităţi. De aceea, există locuri adaptate în mod particular pentru a servi drept „suport” acţiunii „influenţelor spirituale”, şi pe acest lucru s-a bazat întotdeauna instalarea anumitor „centre” tradiţionale principale sau secundare, dintre care „oracolele” antichităţii şi locurile de pelerinaj sunt exemplele cele mai evidente; dimpotrivă, există alte locuri care nu sunt mai puţin favorabile manifestării unor influenţe cu caracter total opus, aparţinând celor mai joase regiuni ale domeniului subtil.”[iv]

Nu se spune că nu există nicio urmă a „geografiei sacre” care să fie vizibilă în anumite noţiuni geopolitice, care de aceea ar putea fi considerate, în spiritul lui Carl Schmitt, ”concepte teologice secularizate”. Dacă ne gândim, de exemplu, la termenii lui Mackinder de Heartland sau zonă pivot, care sugerează în manieră explicită simbolismul inimii şi simbolismul axial, ne reîntâlnim într-un anume fel cu ideea de ”Centru al Lumii”, pe care anticii şi-l reprezentau prin intermediul unei varietăţi de simboluri, geografice şi negeografice. Se poate observa adesea că, dacă ştiinţa religiilor a arătat că omul religios ”aspiră să trăiască pe cât posibil în vecinătatea Centrului Lumii şi ştie că ţara sa se află realmente în centrul suprafeţei terestre a globului”[v], această concepţie nu a dispărut odată cu viziunea ”arhaică” despre lume, ci a supravieţuit în moduri mai mult sau mai puţin conştiente în contexte cultural-istorice mai recente[vi].

Pe de altă parte, printre termenii geografici şi geopolitici există unii pe care culturile tradiţionale i-au utilizat pentru a desemna realităţi aparţinând sferei spirituale. Este cazul termenului ”pol”, care în limbajul esoterismului islamic indică verticala ierarhiei iniţiatice (al-qutb); este cazul ”istmului”, care în forma arabă (al-barzakh) indică acea lume intermediară la care se referă şi expresia geografică de origine coranică ”confluenţa a două mări” (majma al-bahrayn), ”confluenţa, anume a lumii ideilor pure cu lumea obiectelor sensibile”[vii]. Dar la fel este şi conceptul de Eurasia, care ar putea fi considerat din categoria ”conceptelor teologice secularizate”.

Într-adevăr, cel mai vechi text teologic al grecilor, Teogonia hesiodiană, include ”Europa (…) şi Asia”[viii] printre fiicele lui Okeanos şi Thetis, ”stirpea sacră a fiicelor (thygateron hieron genos) care pe pământ îi cresc pe oameni în copilărie, împreună cu Apollo – şi cu Râurile: această soartă le-a fost dată de Zeus”[ix].

E cazul să notăm că printre surorile Europei şi Asiei figurează şi Perseida, al cărei nume este semnificativ legat nu numai de grecul Perseu, dar şi de Perses, fiul lui, şi strămoşul persanilor. Să-l ascultăm acum pe teologul istoriei: „Dar după ce Perseu, fiul lui Danae şi al lui Zeus, ajunse la Cefeu, fiul lui Belo, s-a însurat cu fiica acestuia, Andromeda, care a născut un fiu căruia îi puse numele Perses; pe acest fiu l-a lăsat acolo, pentru că Cefeu nu a avut urmaşi masculini. De la acesta şi-au luat perşii numele.”[x]

Rudenia strânsă dintre Asia şi Europa este proclamată, în sfârşit, şi de teologul tragediei, care în Perşii prezintă Persia şi Grecia ca pe „surori de sânge”, din aceeaşi stirpe (kasigneta genous tautou)”[xi], arătându-le „distincte (cele care în Herodot nu se puteau mişca fără să se războiască), dar cu rădăcini inseparabile”[xii]. Astfel arată comentariul lui Massimo Cacciari, pentru care imaginea lui Eschil, reprezentativă pentru apropierea radicală dintre Europa şi Asia, i-a servit drept inspiraţie pentru a concepe proiectul unei „geofilosofii a Europei”.

Fabio Falchi încearcă altă cale: în articolele adunate în volumul său, el trasează linia unei „geofilosofii a Eurasiei”. Adoptând perspectiva corbiniană a Eurasiei ca loc ontologic al teofaniei[xiii], autorul urmăreşte să facă din perspectiva geofilosofică un punct de trecere către cea „geosofică, cea care este complet inteligibilă dacă şi numai dacă este pusă în relaţie cu perspectiva metafizică”[xiv].

(Prefaţă la Fabio Falchi, Lo spazio interiore del mondo. Geofilosofia dell Eurasia, Anteo ed., 2013)

[i]Emidio Diodato, Che cos’è la geopolitica, Carocci, Roma 2011

[ii]Carl Schmitt, Teologia politica. Quattro capitoli sulla dottrina della sovranità, trad. it. de P. Schiera, în: C. Schmitt, Le categorie del politico, a cura di G. Miglio – P. Schiera, Il Mulino, Bologna 1972, p. 61.

[iii]René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni dell’Ascia, Roma 1953, p. 66.

[iv]René Guénon, Il regno della quantità e i segni dei tempi, Edizioni Studi Tradizionali, Torino 1969, pp. 162.

[v]Mircea Eliade, Il sacro e il profano, Boringhieri, Torino 1967, p. 42.

[vi]Claudio Mutti, La funzione eurasiatica dell’Iran, “Eurasia”, 2, 2012, p. 176; Geopolitica del nazionalcomunismo romeno, în: Marco Costa, Conducǎtor. L’edificazione del socialismo romeno, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2012.

[vii]Henry Corbin, L’immagine del Tempio, Boringhieri, Torino 1983, p. 154. Pentru barzakh, cfr. Glauco Giuliano, L’immagine del tempo in Henry Corbin, Mimesis, Milano-Udine 209, pp. 97-123.

[viii]Esiodo, Teogonia, 357-359.

[ix]Esiodo, Teogonia, 346-348.

[x]Erodoto, VII, 61, 3.

[xi]Eschilo, Persiani, 185-186. Asupra acestei imagini, cfr. C. Mutti, L’Iran in Europa, “Eurasia”, 1, 2008, pp. 33-34.

[xii]Massimo Cacciari, Geofilosofia dell’Europa, Adelphi, Milano 1994, p. 19.

[xiii]”L’Eurasia è, oggi e per noi, la modalità geografico-geosofica del Mundus imaginalis” (Glauco Giuliano, L’immagine del tempo in Henry Corbin, cit., p. 40).

[xiv]Glauco Giuliano, Tempus discretum. Henry Corbin all’Oriente dell’Occidente, Edizioni Torre d’Ercole, Travagliato (Brescia) 2012, p. 16.

Venerdì 28 febbraio alle ore 17:30 presso l’Aula Magna della Scuola Superiore di Lingue Moderne per Interpreti e Traduttori in via Filzi 14 a Trieste, l’Associazione culturale Porta d’Oriente (www.porta-oriente.it) ed il Centro Studi Eurasia-Mediterraneo (www.cese-m.eu) presentano il numero 4/2013 di Eurasia – Rivista di studi geopolitici intitolato “Il secolo cinese?“.

Interverranno redattori e collaboratori della rivista, dirigenti delle associazioni promotrici ed il Capo Ufficio Stampa dell’Ambasciata della Repubblica Popolare Cinese in Italia, il dott. Li Xiaoyong.

Nel corso dell’incontro verranno illustrati i saggi che sono stati raccolti in tale volume di Eurasia, approfondendo gli aspetti geopolitici, economici e storici che stanno portando il mondo al termine del “secolo americano” e verso un “secolo cinese”. L’evento rientra anche nel ciclo di appuntamenti promosso dall’associazione Porta d’Oriente al fine di presentarsi e di far conoscere il punto di vista della comunità cinese di Trieste.

Le Olimpiadi di Sochi 2014 si avviano verso la conclusione e verranno sicuramente ricordate per il tanto “rumore” mediatico che hanno provocato a causa dell’elevato budget di spesa affrontato dalla Federazione Russa, del problema della sicurezza e del terrorismo, della rinuncia di alcuni capi di stato a prendervi parte, e della denuncia da parte delle organizzazioni internazionali riguardante il diritto degli omosessuali. La domanda legittima che ci si deve porre è se sono solo questi i Giochi Olimpici di Sochi oppure aver concentrato l’attenzione su alcune tematiche, per lo più influenzate dalla sfera geopolitica e delle relazioni internazionali, non è stato possibile assaporare completamente il clima di festa e di condivisione internazionale che caratterizzano solitamente una manifestazione sportiva come l’Olimpiade.

Abbiamo parlato di questo con Irina Osipova, presidente dell’associazione  RIM | Giovani Italo-Russi (РИМ | Российско-Итальянская Молодежь). attualmente volontaria alle Olimpiadi di Sochi ed ottima conoscitrice della realtà italiana, avendo vissuto per diversi anni a Roma, e della realtà europea grazie ai suoi diversi viaggi condotti con finalità accademiche.

Quale sono state le ragioni e le motivazioni che ti hanno spinto a divenire un volontario alle Olimpiadi di Sochi? Il fatto che si sarebbero svolte in un’area prossima alla turbolenta regione nord caucasica non ti ha preoccupato?

Le ragioni per cui ho deciso di essere una volontaria dei giochi Olimpici di Sochi sono molte. Essere un volontario di un evento di tale portata è un’esperienza unica ed una occasione da non perdere a livello formativo e sociale. Quasi sempre gli studi universitari non danno la possibilità di acquisire un’esperienza pratica: infatti, essendomi laureata alla triennale in Scienze Politiche, Diplomatiche e Organizzazioni Internazionali, partecipare come volontaria, ossia come membro del Comitato Organizzativo dei Giochi Olimpici, deve essere considerata un’occasione da vivere a pieno.
Lavorare con i comitati olimpici nazionali significa mettere in pratica le mie conoscenze linguistiche, organizzative, creative e di socializzazione. Inoltre, io amo molto la mia Patria e Sochi 2014 rappresenta un evento di grandissima importanza a cui mi sarebbe dispiaciuto mancare. Essere dal lato organizzativo di un tale evento aiuta a capire i meccanismi interni che rendono possibile tale manifestazione i quali risultano ovviamente molto interessanti agli occhi di qualsiasi giovane che vuole entrare nel mondo delle relazioni internazionali.
Per quanto riguarda la questione della sicurezza è evidente che nel periodo olimpico Sochi può essere considerata la città più sicura della Russia: essendoci atleti da tutto il mondo, 60 capi di stato e governo, rappresentanti degli IOC, non sono soltanto i servizi federali russi a preoccuparsi della sicurezza ma anche quelli degli altri paesi, numero ovviamente superiore rispetto a quei pochi che vogliono minacciare il regolare svolgimento delle Olimpiadi.

Nello specifico, di cosa si occupa un volontario? Ti senti parte integrante della macchina organizzatrice dei Giochi Olimpici ed in generale della Federazione Russa?

Ci sono 18 tipi di volontari a Sochi. Io, ad esempio, lavoro con i Comitati Olimpici Nazionali (NOC) e nello specifico sono un’assistente del Centro dei Servizi NOC del villaggio costiero. Ci sono poi altre mansioni che vengono ricoperte dai volontari: addetti alla cerimonia, assistenti del comitato olimpico internazionale, addetti al protocollo, agli arrivi/partenze, allo sport, all’assistenza medica, al controllo anti-doping, alle tecnologie, al press-center, al trasporto, all’accredito, al servizio eventi, ai servizi paraolimpici, ai servizi linguistici, ai servizi della mensa, all’alloggio e gestione dei villaggi olimpici.
Ogni gruppo di assistenti ha un proprio manager il quale lavora nelle strutture olimpiche per diversi mesi ed a volte anche per anni; in questo modo i volontari hanno delle guide in grado di spiegare loro le diverse attività che devono affrontare.
Certamente mi sento parte della macchina organizzatrice perché tutti i volontari sono considerati membri del Comitato Organizzativo dei Giochi Olimpici: ognuno nel suo piccolo cura un dettaglio che nel complesso, con gli altri 24999 volontari, diventa parte integrante di un grande lavoro.

E’ questa la tua prima volta nella regione di Krasnodar ed a Sochi? Consiglieresti ai turisti italiani e di tutto il mondo di visitare Krasnodar anche dopo le Olimpiadi? Perché?

E’ la seconda volta che vengo a Sochi, ero stata qui 15 anni fa. Decisamente consiglierei agli italiani e altri turisti di visitare Sochi ed in generale la regione di Krasnodar perché tale area è dotata di infrastrutture nuove e costruite nel rispetto degli standard internazionali. Al contempo a Sochi l’atmosfera che si respira è tipicamente russa e richiama al passato sovietico nei nomi delle strade e nel modo di fare.
Qualora si fosse stanchi degli standard “classici” europei, la Russia potrebbe essere un’alternativa interessante.

Prima dell’inizio dei Giochi Olimpici diversi media internazionali avevano lanciato l’allarme sicurezza a causa degli attentati di Volgograd; esiste un clima di tensione e paura attualmente a Sochi oppure, come spesso accade, la situazione è stata esasperata per fini mediatici?

A Sochi non se ne parla minimamente dei problemi legati alla paura del terrorismo. E’ chiaro che l’intento degli attentati di Volgograd era di minare l’attrattivita’ delle Olimpiadi anche se tale progetto e l’operato di coloro che volevano screditare in primis la Russia sono falliti.
Non molti sanno infatti che queste sono state le Olimpiadi invernali che hanno visto la partecipazione più grande e più numerosa di capi di stato e di governo, dato che non ha bisogno di spiegazioni e che supporta la fiducia verso la sicurezza a Sochi. Grazie alla mia esperienza come volontario posso dirvi che i servizi di sicurezza all’entrata nelle strutture olimpiche sono ben organizzati: per passare all’interno delle strutture bisogna inizialmente superare l’area per la procedura aeroportuale di controllo, avere o l’accredito, documento utile per lo staff ed i collaboratori della macchina organizzativa dei Giochi, oppure il passaporto del tifoso il quale serve per comprare il biglietto e transitare sul territorio degli impianti sportivi. Il territorio dei villaggi olimpici e’ un territorio cosiddetto “pulito” dove e’ vietato portare il cibo.
A Sochi tutti pensano a fare bene il proprio lavoro e a seguire una nuova vittoria della propria nazionale.

Hai vissuto in Italia, a Roma nello specifico, per diversi anni ed hai girato per l’Europa conoscendo la realtà dei paesi europei, possiamo quindi definirti una ragazza dallo spirito internazionale amante del proprio paese. Che cosa rappresentano quindi per te e per i giovani russi questi Giochi Olimpici? Che giudizio avete nei confronti delle tante critiche provenienti dall’Occidente?

Per fortuna tra i media occidentali ci sono coloro che scrivono la verità senza avere dei pregiudizi, anche se leggendo quanto scritto sui diversi giornali e comunicato attraverso i media internazionali il mio giudizio generale non può esprimere che tristezza perché alcune volte vengono riportate delle considerazioni su Sochi e sui Giochi Olimpici fatte in base alla disinformazione e per sentito dire. Ci sono poi coloro che vengono pagati per scrivere articoli mirati a screditare la Russia ed i Giochi Olimpici, persone che non fanno “il bene dell’informazione”, motivo per il quale non posso rispettarle e con le quali ci viene spontaneo dissentire tutti i giorni.
Non posso parlare per tutti i giovani russi, ma per me personalmente i Giochi sono un evento di portata internazionale che lasceranno il segno nella regione di Krasnodar sotto forma di un colossale patrimonio infrastrutturale. I Giochi Olimpici sono un’ottima occasione per far conoscere maggiormente la Russia agli spettatori di tutto il mondo, perché, secondo la mia opinione, è molto importante scoprire nuove realtà grazie alle immagini, agli spettacoli e alle notizie riproposte al mondo provenienti dalla fonte originale.

Consiglieresti ad altre persone la tua esperienza da volontario? Perché?

Essere un volontario è un lavoro che decisamente consiglierei a tutti senza differenza di età, perché grazie ad una simile attività ci si guadagna in termini di esperienza che non potrà mai essere persa col tempo. Oltre a quanto è possibile apprendere in termini lavorativi e nella pratica linguistica, i volontari hanno dei vantaggi materiali come l’alloggio, il vitto ed il trasporto (compresi i funicolari) locale gratuito. Si ha del tempo libero durante il quale vi e’ proposta un ampia gamma di offerta ricreativa ed in questo modo è possibile lavorare e divertirsi al contempo.
Non ci si annoia mai ed alla fine si hanno dei bei ricordi da raccontare e rivivere, tante foto da rivedere e molti nuovi amici.

L’Istituto Culturale dell’Iran a Roma, nel quadro delle sue attività culturali e didattiche, promuove il 34° CORSO di LINGUA Persiana.

Il corso ha la finalità di introdurre ad una delle principali lingue dell’Asia Centrale e Occidentali la cui grande rilevanza è legata alla sua straordinaria tradizione storico-culturale e al suo status di lingua ufficiale, nelle sue diverse varietà, in paesi strategicamente importanti sullo scenario internazionale come l’Iran, Afghanista, Pakistan, india e il Tajikistan.

Il corso è tenuto dall’insegnante universitario, si svolgerà dal 01 marzo 2014 presso la sede dell’Istituto in via Maria Pezzè Pascolato, 9 Roma e si articola in 18 ore di lezioni per ogni livello per un totale di 54 ore divise in tre livelli e avrà la durata di 12 settimane con la seguente cadenza: sabato: ore 09.00- 10.30 e 12.00.

La giornata dell’ultima lezione sarà interamente dedicata alla valutazione dei corsisti, con una prova scritta, ed una orale.

L’ammissione agli esami è subordinata ad una presenza continuativa alle lezioni non inferiore all’80% del monte ore totali.

A tutti coloro che avranno superato le prove finali verrà rilasciato un attestato di partecipazione.

Le iscrizioni sono aperte e limitate a N° 10 partecipanti per ogni singolo livell.o

Il termine ultimo per l’iscrizione è fissato al 28.02.2014

Iscrizione
istitutoculturaleiran@gmail.com
06 3052207 – 8

Note bene
Il giorno 01 marzo (prima lezione) è dedicato interamente al valutare il livello della conoscenza dei corsisti e le divisioni per l’orario, perciò si chiede la presenza di tutti interessati alle ore 09.30.

Le opere dell’uomo sono sempre state simboliche. Ma ancor più, spesso, sono valsi, per farle entrare nella storia, la loro preminenza immaginifica, il loro peso estetico, la loro monumentalità.

La ferrovia, come arteria dell’umano, spesso risale la corrente della modernità, richiama momenti poetici. Prima di Guccini c’era stato Stendhal. Ancora prima dello scrittore francese era stato Giosue Carducci a modanare una storia ferroviaria, dedicando al frutto dell’uomo una poesia delle Odi Barbare del 1887. La ferrovia è viaggio, trait d’union tra cose necessariamente diverse, e quest’opera umana, ottocentesca per elezione, arriva ad unire due imperi, due manifestazioni dell’essere politico.
I due imperi in questione sono quello guglielmino e quello ottomano. Il progetto della Berlino-Baghdad nasce da un preciso impegno strategico tedesco finalizzato a spezzare l’unità geopolitica dell’impero britannico e mietere dividendi dove fosse possibile nelle terre sciite del Vicino Oriente.

Questa convinzione, maturata nell’ambito militare prussiano, affonda le sue radici nelle opere del professor Karl Haushofer. L’insigne studioso tedesco aveva già individuato, negli anni Dieci del ‘900, il leit-motiv che avrebbe condotto il valzer geopolitico del suo futuro prossimo. Ripartendo da Halford Mackinder, Haushofer indicava chiaramente nel fronte composto da Stati Uniti, Francia e Gran Bretagna la controparte talassocratica che si sarebbe opposta alla massa tellurocratica eurasiatica. Prima di qualsiasi unità eurasiatica, contemporanea o futura, Haushofer ne auspicava l’unione, come naturale coagulo metastorico per opporsi validamente agli alfieri marittimi del sistema cosmopolita del libero mercato internazionale.

In questo senso la Berlino-Baghdad, iniziata nel 1903 e conclusasi nel 1940, è la prova della visionarietà propositiva dell’accademico tedesco. Prima ancora che un progetto eurasiatico essa è il tentativo dell’Impero Tedesco di delimitare una sua zona di influenza nel Vicino Oriente. Nel 1903, quando i lavori iniziano, l’Impero Ottomano è ancora sommamente integro, e anche se ormai la longa manus di francesi e inglesi aveva strappato alla Sublime Porta l’Egitto (De Facto 1882) e la Tunisia (1878-1881), l’influenza turca continuava a permeare, in quanto unica guida credibile, il mondo musulmano. Logico quindi che Guglielmo II dialogasse con Istanbul alla pari, senza interferenze negli affari interni. Dove infatti inglesi e francesi approfittavano della crisi endemica che attanagliava Istanbul, Berlino cercò sempre il dialogo come attore responsabile e rispettoso dell’interlocutore.

Né la Berlino-Baghdad fu un caso isolato, citando gli esempi del dialogo internazionale tra il mondo tedesco e l’Impero Ottomano. Come ricorda Bernard Lewis nel suo Le origini della rabbia musulmana, «un altro esempio, un po’ più tardo, è quello del prussiano Helmut Von Moltke, nome famoso nella storia militare del suo paese, che nel 1835, da giovane ufficiale, si recò in Turchia in visita privata e fu incaricato dal Sultano di aiutarlo a riorganizzare l’esercito ottomano»1. E ancora: «Un esempio più recente, di nuovo tedesco, è Liman Von Sanders, generale di cavalleria che durante la prima guerra mondiale comandò le forze tedesche e, per qualche tempo, anche una parte dell’esercito ottomano»2.

È quindi chiaro come il dialogo tra queste due potenze, condensatrici di forza nei rispettivi campi geopolitici, sia stato continuo e fruttuoso. Pure negli anni della contrapposizione tra Cristianità e Islam Azim Efendi, ambasciatore ottomano, poteva andare in visita a Berlino (1790). D’altronde i due imperi si sono sempre sentiti parte di una più alta missione morale. Sbagliato o giusto che sia, i tedeschi si sono sempre sentiti campioni incompresi dell’Europa storica e i turchi hanno sempre dipinto sé stessi come fautori dell’unico vero impero musulmano quale foriero di un Islam vincente.

In termini odierni, il progetto tedesco fu quanto di più lontano dalla nozione di “colonizzazione economica”. Gli oneri di pagamento furono accollati quasi tutti alla Germania, che ottenne in cambio contratti di allocazione su quelle tratte. Per la Turchia il progetto costituì una grossa innovazione, che permise all’Impero Ottomano prima e alla Turchia kemalista poi, di catalizzare quella proiezione di potenza che ancora restava a sua disposizione (attraverso questa linea furono mobilitati i soldati dell’Emirato del Jebel Shammar). Fu anche attraverso questa opera monumentale che si diffuse ampiamente tra la cultura ottomana e postottomana l’influenza alto-culturale tedesca. Come ricorda ancora Lewis, «la filosofia tedesca, in particolare quella pedagogica, diventò di gran moda tra gli arabi e altri intellettuali musulmani negli anni 30 e 40, e l’atteggiamento antiamericano era parte del messaggio»3. Parte della storia sono anche le immagini del Muftì di Gerusalemme che stringe la mano delle SS nell’ambito di un’alleanza antibritannica e alcune mobilitazioni filotedesche in Iraq e in Iran negli anni della Seconda Guerra Mondiale, a dimostrazione di una unità d’intenti tra il mondo musulmano e quello tedesco che forse travalicava la tattica delle alleanze.

È opportuno tornare a Karl Haushofer che dimostra chiaramente di aver individuato, già a suo tempo, la sostanza reale alla base della comunanza tra “Ottomani” (in senso lato) e Tedeschi. Entrambi questi popoli, fautori nei secoli delle più disparate e caratteristiche forme statuali e storiche, si trovano su due linee di frattura dell’unità continentale. Dove queste faglie si scontrano con la massa africana e mediterranea sorge Istanbul. Dove l’Eurasia incontra la massa occidentale e pienamente anglosassone, sorge Berlino.

Note

1. B. Lewis, Le origini della rabbia musulmana, Mondadori, Milano, 2009 (©2004), p. 175.
2. Ibidem.
3. Ibidem, p. 309.

Nel corso dell’ultima settimana la Bosnia-Erzegovina è tornata sotto l’occhio dei riflettori, per la prima volta davvero dopo la fine delle guerre che hanno devastato l’ex-Jugoslavia negli anni ’90, e nuovamente come un paese in fiamme. Cerchiamo di fare ordine tra gli avvenimenti degli ultimi giorni, per capire le radici di quella che qualcuno chiama già, forse avventatamente, “primavera bosniaca”, e quali siano le prospettive per l’immediato futuro.

Bosnia, i giorni della rabbia. 

Il 5 febbraio, a Tuzla (città nel nordest del paese), i lavoratori di alcune aziende in bancarotta rimasti senza lavoro sono scesi in piazza insieme agli studenti per protestare contro le autorità cantonali. I lavoratori chiedevano che venissero pagati i contributi previdenziali e pensionistici loro dovuti ormai da anni, oltre a condizioni di vita dignitose e posti di lavoro per i giovani. Migliaia di persone hanno bloccato il traffico per ore fino a quando lo stallo non è degenerato in scontri con la polizia: la giornata si è conclusa con un bilancio di 23 feriti e 27 arresti. Le proteste, in solidarietà con Tuzla e per alzare la voce contro la drammatica situazione del paese, si sono estese al resto del paese (si sono verificati disordini in almeno venti città) e sono proseguite per giorni: dalla fine della guerra non si era mai vista una così vasta manifestazione di generale scontento popolare. La manifestazione di Tuzla del 7 febbraio (la cifra dei partecipanti oscillano tra 6.000 e 10.000 persone, secondo la stampa locale) è degenerata nuovamente in duri scontri tra forze dell’ordine e manifestanti. Alcuni di essi hanno dato alle fiamme la sede del governo cantonale; la stessa cosa è successa poco dopo a Sarajevo, a Mostar, a Zenica e a Bihać. Negli scontri tra forze dell’ordine e i manifestanti, la polizia ha usato gas lacrimogeni, spray urticanti e proiettili di gomma per disperdere i cortei, mentre i cittadini lanciavano sassi e bombe carta. Sono andati a fuoco anche i municipi di Sarajevo e Mostar, la sede della Presidenza nella capitale (insieme a una parte dell’Archivio Nazionale, che si trova nello stesso edificio), e le sedi dei principali partiti nazionalisti a Mostar. Le parole d’ordine dei manifestanti sono contro l’immobilismo del governo e la mancanza di lavoro; la richiesta più pressante è quella di misure urgenti contro la disoccupazione. “La gente non ha più niente da mangiare, ha fame, i giovani non hanno lavoro, non c’è più l’assicurazione medica, né i diritti elementari. Non può andare peggio” sono le parole di una donna in piazza a Tuzla. “Tutti devono scendere in strada, perché il Titanic sta per affondare”, le fa eco un altro dimostrante. La folla grida “Ladri, ladri!”.

L’8 ed il 9 dicembre i Presidenti dei cantoni di Tuzla, Bihać, Zenica e di Sarajevo hanno rassegnato le dimissioni (uno degli obiettivi della protesta di Tuzla era proprio ottenere le dimissioni del presidente del cantone), così come il direttore del coordinamento nazionale delle forze dell’ordine.
Il bilancio di queste giornate di guerriglia urbana è impressionante: 200 feriti in tutto il paese, soprattutto tra le forze dell’ordine; decine di persone fermate a Sarajevo, Zenica e Mostar (ma sono state tutte rilasciate dopo pochi giorni); danni agli edifici ed agli archivi amministrativi di tutte le principali città del paese.
Sabato mattina, il giorno della calma dopo questa tempesta di rabbia, nelle città coinvolte piccoli gruppi di cittadini si sono organizzati spontaneamente per ripulire le strade dai segni delle violenze e degli incidenti dei giorni precedenti, in un gesto di grande valore simbolico. Gli abitanti di Sarajevo hanno sottolineato, parlando con i giornalisti, come gli episodi dell’ultima settimana abbiano fatto rivivere a molti di loro i ricordi della guerra, pur senza voler stabilire nessi forzati tra vicende molto diverse. Ma soprattutto questo gesto voleva affermare con forza il rifiuto dell’etichetta di “hooligan” che la classe politica si è affrettata ad apporre ai manifestanti, nel malcelato tentativo di declassare le proteste a semplici atti di irragionevole violenza.
La volontà di proseguire con le proteste, infatti, non si è arrestata: diverse centinaia di cittadini sono tornati in piazza sabato e domenica scorsi, in modo pacifico.

Cosa ha scatenato le rivolte?

Sullo sfondo di queste piazze in fiamme si intravedono chiaramente i nodi irrisolti del post-Dayton, la stasi politica pressoché totale del paese, la situazione economica in costante peggioramento (proseguono le privatizzazioni di aziende statali e le perdite di posti di lavoro) e la piaga della disoccupazione: secondo l’ILO, il tasso di disoccupazione in Bosnia-Erzegovina sarebbe al 28%, e il tasso di disoccupazione giovanile (15-24 anni) oltre il 60%. Siamo vicini ai dati greci. Era solo questione di tempo, quindi, prima che tutto questo producesse delle conseguenze: le rivolte non
sono di certo state una sorpresa. Come afferma Zlatko Dizdarević, ex-direttore del quotidiano di Sarajevo Oslobodjenje, “sono a dire il vero stupito che tutto ciò non sia accaduto prima. Molto semplicemente perché sussistevano tutte le condizioni da manuale per un’esplosione”.
Lo Stato bosniaco, così come è uscito dagli accordi di Dayton che hanno chiuso la guerra in Bosnia nel 1995, è un “mostro incostituzionale in cui la classe media sta lentamente scomparendo, schiacciata da una classe dirigente incompetente e affamata di denaro, che ha rapinato i propri concittadini” (sono sempre parole di Dizdarević). Il sistema di pesi e contrappesi studiato a Dayton avrebbe dovuto garantire bilanciamento tra i vari partiti etnici e nazionalisti; il risultato è stata la divisione della Bosnia-Erzegovina in due entità (la Federazione di Bosnia-Erzegovina e la Republika Srpska) che vivono in una situazione di stallo ormai da vent’anni, dal momento che i conflitti di competenza tra i vari livelli di governo sono insanabili. Il sistema politico ed amministrativo in Bosnia, semplicemente, non funziona.

Non è casuale quindi, come fanno notare alcuni analisti, che siano stati presi di mira principalmente gli edifici dei cantoni, le dieci province in cui è suddivisa la Federazione di Bosnia-Erzegovina, che vengono individuati come l’esempio della frammentazione, dell’inefficienza e della corruzione del paese. Cinque su dieci sono stati dati alle fiamme o danneggiati durante le manifestazioni.
L’istituzione dei cantoni è così delegittimata che da più parti oggi ne viene chiesta l’eliminazione o il ridimensionamento.
Dal punto di vista economico, in questo momento, la Bosnia-Erzegovina è un simbolo di come il mix letale di “transizione efficiente” (che, in sostanza, significa privatizzazioni malriuscite) e politiche imposte dall’UE (combinate con sistema amministrativo inefficiente) stia creando un circolo vizioso di disoccupazione, precarietà e povertà. Conseguenza naturale di tutto questo è la rabbia profonda contro l’intera classe politica, che ormai non rappresenta nessuno se non le élite etniche. Di certo, sembra che la Bosnia oggi sia davvero parte dell’Europa – ma da un punto di vista molto diverso da quello immaginato dalle istituzioni europee: le sue piazze sono in rivolta, come quelle di Grecia, Spagna e Turchia.

In questi giorni difficili la classe politica bosniaca si è dimostrata in larga parte inadeguata dando mediocri prove di sé e chiara mostra di nervosismo, perdendo sempre più legittimità. Il presidente della Federazione ha dichiarato di essere solidale e di comprendere l’infelicità della gente. Il premier del cantone di Sarajevo ha insultato una giornalista in diretta tv poche ore prima di dimettersi; il Ministro degli Interni ha affermato di avere requisito chili di narcotici nel corso dei fermi dei manifestanti, per essere poi smentito dal Premier; sabato la polizia ha dichiarato che a Sarajevo si stavano verificando episodi di saccheggio, smentita con prove fotografiche da Al Jazeera Balkans. Allo stesso tempo, le forze di polizia hanno destato stupore per via della scarsa presenza e del debole intervento al momento degli scontri e dell’irruzione dei manifestanti nei palazzi istituzionali, portando alcuni analisti a chiedersi se si tratti solamente di impreparazione o se fosse una strategia studiata a tavolino.

Un altro sintomo su cui vale la pena soffermarsi è come tutto sia cominciato a Tuzla: quarta città del paese dal fiorente passato industriale, vive oggi una crisi profonda legata alla deindustrializzazione malgestita che la sta drammaticamente impoverendo. Tuzla ha una storia radicata di movimenti sindacali e rivolte sociali, ed è stata negli ultimi 25 anni una roccaforte progressista e non nazionalista legata all’SDP (Partito Socialdemocratico), che oggi figura tra gli imputati, sia a livello regionale che nazionale. La crisi dei lavoratori di Tuzla è un sintomo del collasso economico del paese: i manifestanti hanno dimostrato che la precarietà, risultato della privatizzazione e delle politiche neoliberiste in atto, sta contagiando tutti i settori della società. La loro rabbia ha rimesso la questione della politica economica al centro dell’attenzione, mentre i politici continuavano a giocare la carta delle “questioni etniche”.
Per capire l’esasperazione dei lavoratori di Tuzla, basta guardare al processo di privatizzazione della fabbrica DITA, raccontato in modo molto esauriente su East Journal.

Chi è sceso in piazza? Si può parlare di “primavera bosniaca”?

Alcuni analisti (come il professor Zdravko Grebo) hanno subito parlato di una “primavera bosniaca”, ma potrebbe essere prematuro allo stato dei fatti. Quello che si può fare in questo momento è rilevare alcuni elementi interessanti di questo movimento.
Il dato più notevole è la diffusione delle proteste, che hanno interessato più di trenta città, come non era mai successo in Bosnia dopo la guerra. Le proteste sociali non sono mancate negli ultimi anni (basti pensare alla “rivoluzione dei bebè” del luglio 2013), ma sono sempre rimaste divise, a tutto vantaggio della classe politica, che ha continuato a gettare benzina (le fratture etniche, in particolare) sul fuoco per distrarre l’attenzione dai problemi economici. Le proteste del 5 febbraio per la prima volta sono riuscite a rompere questo muro: a Tuzla è andata in scena la prima manifestazione unitaria di lavoratori dopo la fine della guerra. Fatto dal valore simbolico da non sottovalutare. I lavoratori di Tuzla hanno dimostrato che i diritti ed i bisogni collettivi vanno oltre le differenze etniche e confessionali, e che la loro protesta deve essere un campanello d’allarme per tutti coloro che ogni giorno soffrono ingiustizie sociali. Le proteste hanno senza dubbio un carattere politico ancora più che sociale, e sono politici gli obiettivi che si sono prefissate di raggiungere.
In piazza, accanto ai lavoratori (la classe media impoverita e delusa), spiccano gli studenti e tutti i gruppi sociali (come la comunità LGBTQ) i cui diritti sono negati da una classe politica inadeguata. La società civile, che aveva avuto un ruolo di primo piano nel “risveglio civico” del 2013, sta partecipando in modo variegato, prevalentemente a titolo personale. Membri di spicco della comunità intellettuale bosniaca, come il regista Danis Tanović e il musicista Damir Imamović, hanno appoggiato le proteste fin da subito.
Caratteristica molto interessante di questo movimento è il suo essere fluido: non esiste alcun coordinamento, assemblea o gruppo organizzato, non sono emersi leader, le proteste sono nate spontaneamente, organizzate sui social network. Il collante che tiene insieme tutte queste componenti è l’ostilità contro l’intera classe politica, unita ad uno spirito anti-nazionalista che per il momento deve ancora reggere la prova dei fatti. Soltanto a Tuzla l’elemento politico è più presente (la prima manifestazione è stata organizzata dai sindacati), e non a caso qui si è formato il primo “Plenum”, una piattaforma politica e sociale che ha formulato una serie di richieste. Anche a Sarajevo si cerca di fornire la protesta di contenuti chiari, e il “Plenum dei cittadini e delle cittadine di Sarajevo” ha avanzato richieste simili a quelle del suo omologo di Tuzla, concentrandosi soprattutto sulle dimissioni della classe politica.
Le proteste hanno molto presto sfociato in violenze. Diverse testimonianze affermano che, mentre la partecipazione ai cortei era trasversale, sono stati principalmente giovani (e le frange più radicali) a partecipare agli scontri e alle devastazioni. Ovviamente si è creata una spaccatura nel movimento, legata alla dibattuta questione su quale livello di violenza sia accettabile in situazioni simili, tra chi sostiene che il ricorso alla violenza sia una sconfitta (come i sindacati), e chi afferma che sia la conseguenza naturale di vent’anni di malgoverno.

Conclusioni.

Le proteste stanno quindi avendo i loro primi effetti, anche se è presto per capire se saranno positivi, o duraturi. In ogni caso, per la prima volta la classe politica bosniaca sembra temere davvero l’opinione dei propri cittadini, che stavolta sono usciti dalla gabbia delle frammentazioni etniche in cui sono rimasti chiusi troppo a lungo.
La trasformazione o meno di questo movimento in una vera e propria “primavera”, o la regressione a saltuaria esplosione di rabbia, dipende principalmente da come proseguirà il percorso di elaborazione di contenuti e richieste, in grado di dare al movimento prospettive future e stabilità, e forse di portare a cambiamenti costituzionali.
Inoltre, è da vedere se le proteste si estenderanno anche alla Republika Srpska (in cui non esiste il livello di governo cantonale intermedio), rendendo questo movimento davvero “bosniaco” a pieno titolo. Per ora abbiamo assistito a manifestazioni decisamente limitate (degni di nota un piccolo presidio pacifico di solidarietà nella capitale Banja Luka ed una manifestazione di un centinaio di persone che a Bijeljina si è scontrata con un gruppo di ultranazionalisti serbi). Lo stesso discorso vale per e le zone a maggioranza croata (Erzegovina), dove sono avvenute proteste rilevanti a Mostar (città ancora etnicamente divisa e dove il carattere anti-nazionalista della protesta è ancora da testare) e in pochi altri centri.
Bisogna ricordare che la Bosnia ha in calendario tre eventi importanti nel 2014: ci saranno le elezioni, la Coppa del Mondo di calcio vedrà tra i partecipanti per la prima volta la Nazionale bosniaca, e Sarajevo commemorerà il centesimo anniversario dell’assassinio dell’Arciduca Francesco Ferdinando – il colpo di pistola che scatenò la Prima Guerra Mondiale. È ancora presto per dire se il 2014 sarà l’anno che cambierà la Bosnia; ma le speranze in questo momento sono alte.

In Turchia l’ondata speculativa contro la lira ( – 15,6 % dal maggio 2013) si sovrappone e si interseca con il conflitto fra AKP e Hizmet (il movimento di Fetullah Gülen) e con i dubbi e le incertezze suscitate dalla “bomba” siriana alle sue porte.
Inchieste giudiziarie su asseriti episodi di corruzione e interventi censori del governo sull’uso di internet – così come i provvedimenti dell’esecutivo riguardanti magistrati e ufficiali delle forze di sicurezza – sono solo episodi, certamente rilevanti ma parziali, del conflitto in corso.

Rimane l’interrogativo sul futuro di una situazione alquanto incerta. Il monito del Presidente Gül pronunciato all’annuale incontro con gli ambasciatori dà il segnale di un malessere e di un passo indietro rispetto a una politica estera pesantemente sbilanciata in senso antisiriano: “ricalibrare l’approccio generale della politica estera e adattarla alla situazione reale sul campo”

Bayram Balcı, analista del Paese della Mezzaluna in forza al centro di ricerca parigino CERI, chiarisce la situazione, precisando che tra le posizioni di Erdoḡan e Davutoḡlu da una parte e quelle di Gül dall’altra “vi è sia una scissione a proposito della questione siriana sia un tentativo comune di recuperare la situazione, affidando al Presidente della Repubblica il compito di riaggiustare i cocci del vaso rotto (…) La politica di buon vicinato predisposta da Davutoḡlu è andata a gonfie vele per anni, poi è completamente andata in fumo con impantanandosi nel conflitto siriano. Con Davutoḡlu ed Erdoḡan che non vogliono riconoscere i loro errori”.
Anche se – osserva Balcı – il riavvicinamento turco-iraniano di questi ultimi mesi favorisce il fatto che ora “la Turchia non escluda più la possibilità di discutere con Assad, visto che nemmeno statunitensi e occidentali in genere escludono di trattare con lui sulla questione delle armi chimiche e sul contrasto ai jihadisti”.

C’è da osservare a questo proposito che statunitensi e loro alleati si muovono – come sempre – con spregiudicatezza (più i primi che i secondi, per la verità, essendo questi ultimi piuttosto abituati al conformismo di chi si muove a rimorchio) e con una buona dose di cinismo: così l’utilizzazione della formidabile macchina economica/comunicazionale di Gülen – oggi l’interlocutore ideale dell’Occidente, con le sue 3.500 dershane in territorio turco, in aggiunta ad altre centinaia di istituti privati controllati dall’organizzazione, ma ancor di più con la disponibilità di una parte consistente della magistratura- ha il ruolo di mettere da parte l’AKP e un certo Islam politico per spianare la strada a un alleato più in linea con i dettami ideologici e geopolitici atlantici. Le elezioni amministrative di fine marzo forniranno una risposta indicativa del grado di consistenza di tale progetto